Despre libertate

Am văzut puțini oameni liberi cu adevărat. Nu o spun din vreo poziționare de judecată superioară, pentru că nu e cazul. Nu am fost niciodată liberă. Și asta pentru că nu mi-am permis-o eu. Că doar nu era altcineva responsabil pentru alegerile pe care le-am făcut?!

Și când vorbesc de libertate, mă refer la manifestarea autentică a cine sunt! Fără constrângerile sociale dar respectând libertatea și drepturile celorlalți, fără manipulările emoționale dar manifestând compasiunea, fără frica de a nu fi cine își doresc cei dragi să fiu dar iubindu-i așa cum sunt. E complicat să faci asta, mai ales când nu știi cine ești cu adevărat.

Primul pas pe care l-am făcut a fost să recunosc că nu știu cine sunt. A fost un exercițiu de sinceritate dureros, pentru că am construit atât de mult la imaginea proprie încât ajunsesem să mă identific cu ea. Mă identificam cu jobul, mă identificam cu diplomele de calificare, cu educația primită, cu relațiile cu familia și prietenii apropiați, cu casa în care locuiam, cu mașina pe care o foloseam.

Încă din copilărie mi s-a spus cine trebuie să fiu – fiecare adult din preajmă cu propria viziune și dorință de a mă modela. Și m-am lăsat modelată. Uneori în proteste, alteori în liniște, dar rezultatul a fost același: un cumul de credințe preluate și întărite prin experiențele proprii, care a ajuns cumva să îmi trăiască viața. Am convingerea că fiecare adult a acționat în bună credință și cu intenția curată de a-mi lumina viața, fără să-și dea seama că nu face decât să mă convingă să urmez calea considerată de ei potrivită dar care era conformă nevoilor lor. Se spune că prin copii, ne dorim să atingem visele pe care nu le-am putut îndeplini de-a lungul vieții.

Am alunecat foarte ușor în panta dorinței de a fi pe placul părinților și adulților apropiați din viața mea. Nu am fost niciodată întrebată ce îmi doresc să fac, ce îmi place cu adevărat, nu mi-am cultivat pasiunile pentru că la vremea respectivă nici nu știam ce-s alea. Pot spune doar că m-am chinuit cu lecțiile vioară, fiind un antitalent nativ. Mama mă vedea muzician și insista în a mă transforma, dar am avut noroc cu un profesor remarcabil care s-a îndurat de mine și a convins-o pe mama că între mine și vioară nu e o relație compatibilă, fiind de preferat să exploatăm alte talente și posibilități. Îi port recunoștință și astăzi pentru curmarea suferinței mele și cele colective pentru că lipsa talentului meu ar fi dat pe dinafară și ar fi poluat fonic. Că doar nu era să sufăr singură?!

Și acum cred că e mai ușor să aluneci pe panta mulțumirii celorlalți decât să opui rezistență. Pe măsură ce am crescut, s-a adăgat și rezistența la schimbare, ca să fie cu mai mult efort revenirea. Este destul de greu să ai încredere în tine la maturitate, dacă în copilărie au făcut tot posibilul să te transforme în cumințenia pământului, submisivă și fără păreri proprii exprimate. Greu dar nu imposibil! 😊 Toți părinții își doresc copii cuminți care să devină adulți capabili să își găsească singuri drumul și să-și apere drepturile. Uită de puterea exemplului personal și de persistența modelului imprimat în copilărie. În cazul meu, mama a folosit paradoxul și-n alegerea prenumelor la naștere: Ancuța pentru copilărie și Iulia pentru maturitate – de parcă la atingerea vârstei X reușeam să îmi schimb instant numele – deci să nu vă mire bipolaritatea mea.

Revenind la traseul libertății mele, sau mai bine zis, eliberării mele, este în continuă desfășurare. În fiecare zi mai descopăr părți din mine care mă bucură, altele care mă tulbură. Este un proces complex. Bineînțeles că nu s-a făcut transformarea miraculoasă de la copilul cuminte la femeia liberă. Nici nu avea cum dacă fundamentele erau ale altora, credințe împrumutate cu grijă! Astfel, în ciuda umorului care pare să-mi guverneze viața, am păstrat o continuă apatie a nemanifestării a cine sunt cu adevărat. Un fel de runaway bride, doar că dedicarea ar fi fost pentru propria persoană, pentru acceptarea de sine. Când te uiți la film, te întrebi cât de idioată poate fi eroina?! Atât cât să se supună unui șir lung de umilințe doar pentru ca era mai simplu să pretindă că e persoana pe care și-o doreau bărbații aleși. Bineînțeles că în filme, totul se întâmplă pe repede-înainte și eroina beneficiază de happy-ending și iertarea păcatelor. În viața reală, lucrurile sunt mai complicate, durează mai mult și au final neașteptat. Pentru că nu te poți cunoaște fără să adopți un nivel ridicat de sinceritate, brutal chiar dureros, fără să fii pregătit să descoperi și accepți partea întunecată și fără să renunți la a fi, a face sau a avea din frică. Drumul către libertate clar nu-i presărat cu flori, dimpotrivă e cu spini, provocări și tot felul de suferințe dar am convingerea că merită, că e singurul cadou real pe care ni-l putem oferi: libertatea de a fi autentic!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *