Trăirea pierderii

Legea necesității din Univers spune că primim tot ceea ce avem nevoie cu adevărat. Asta include și pierderile, adică experiențele prin care reușim să creștem spiritual, să ne descoperim, să ne cunoaștem cu adevărat și să ne urmăm calea.

În momentul pierderii, suferința emoțională acoperă tot, șterge momentul prezent și ne lansează în lumea iluziilor, cu și mai multe proiecții care să acopere numeric așteptările create. Și cu cât este atașamentul mai puternic, cu atât mai multe proiecții, așteptări urmate inevitabil de suferință. Am tot căutat să înțeleg de ce suferim, noi ca oameni și am constatat pe propria piele că sufăr de importanța exagerată de sine, orgoliul că imaginea creată a sinelui nu corespunde cu realitatea. Mă tot auzeam spunând: nu-s eu cea care a avut acest comportament… că doar mă credeam zâna cea bună, fiind departe de această poziție și uitând că până și zâna cea bună are zile proaste 😊.

Suferința pierderii provine din separarea față de momentul prezent, incapacitatea de a trăi conștient clipa de acum cu tot ce aduce ea. Chiar dacă i-am înțeles sursa, nu am scăpat de momentele ei de glorie. În continuare doare momentul ieșirii din iluzie pentru că mă atașasem de ea, îmi ținea vie amintirea fericirii de odinioară, mă cufundam în gânduri proiective tot cu speranța retrăirii momentelor de bucurie legate de anumite situații, circumstanțe, persoane.

Shakespeare spunea că așteptările ne vor răni dar nimeni nu se poate feri complet de ele. E în natura noastră umană să proiectăm așteptări în situațiile în care ne dorim mai mult, să ne atașăm de dorințe și să uităm de noi, să uităm cine suntem cu adevărat. Este doar unul dintre procesele prin care trecem – uneori dureros, alteori aducător de confort, de aceea este atât de complicat uneori să ne amintim cine suntem și care ne sunt nevoile reale. Prezența, conștiența, acceptarea și responsabilitatea vin cu daruri miraculoase printre care liniștea, pacea, echilibrul, armonia și cunoașterea sinelui.

Când pierdem relații, oameni dragi, slujbe, proiecte, bani, lucruri materiale, se activează rana emoțională predominantă fiecăruia dintre noi. La mine aparea îndoiala a cine sunt, neîncrederea și senzația de inadecvare – că nu sunt suficientă pentru astfel de situații, nu merit să primesc ceea ce vine spre mine sau să fiu fericită. Anulam tot ceea ce am primit frumos pentru a putea accentua dramatismul situației… tot din orgoliu, că până și drama mea trebuie să fie importantă, semnificativă.

A ieșit cu magie în puținele momente când am reușit să schimb perspectiva întrebându-mă: ce-ar fi dacă aș zice ”Mulțumesc!” în fața pierderii, ”Am primit tot ce am avut nevoie din această interacțiune/situație și sunt recunoscătoare pentru tot ce a fost, exact așa cum a fost. Aștept să văd ce urmează cu inima deschisă și curiozitatea copilului din mine!” A dispărut orice urmă de regret, orice așteptare iluzorie a potențialităților nematerializate. Regretele vin din lipsa conștienței clipei prezente și a darurilor ce o însoțesc, din trăirea neautentică.

Suntem într-o continuă dinamică, ne transformăm de la o clipă la alta; până și celulele corpului nostru se regenerează periodic, fiecare în propriul ritm, ajungând să ne reînnoim complet. Avem cu toții această capacitate de a face față schimbărilor și dacă alegem să privim în perspectivă și profunzime, observăm că orice schimbare aduce pierderi. Nici nu s-ar putea altfel! Schimbăm o situație cu alta, o trăire cu următoarea de care avem nevoie și toate au importanța lor în funcție de momentele prin care trecem.

În cazul pierderii alternam între două stări: amintiri legate de momentele frumoase însoțite de regretul că nu le voi mai avea și îndoieli privind potențialul meu – exprimate prin suferința că aș fi putut fi mai bună dar nu mai am ocazia să o fac. Am ratat trenul…

Pierderea e percepută ca pierdere atunci când proiecțiile asupra situației/persoanei, lucrurilor pierdute au fost neadaptate realității, când a lipsit conștiența și comunicarea autentică a cine sunt. Și mi-am păstrat iluzia că posed ceva, că dacă aș fi procedat diferit, aș fi obținut rezultatul dorit. Întrebarea ”Ce-ar fi fost dacă?” ucide prezentul la fel cum ucide visurile proverbiala ”Ce va zice lumea (sau anumite persoane)?”  ”Voi fi bine dacă”, are și ea ”meritele” ei … amână, chiar anulează tot ceea ce este și condiționează fericirea, mulțumirea, urmarea visului de ceva iluzoriu, fără nicio legătură cu prezentul.

Pierderea, suferința ne ajută să înțelegem mai bine ce refuzăm să acceptăm, ce evităm să trăim în momentul prezent, ce atașamente păstrăm din obișnuință și orgoliu.

Cum ar fi să alegem să fim recunoscători pentru experiențele trăite, chiar și atunci, sau mai ales atunci când orgoliul le cataloghează ca fiind pierderi/suferințe? Să înțelegem că nimic nu ne aparține ca să putem cu adevărat să pierdem! Să alegem să fim fericiți în loc să alegem să avem dreptate!

Ghandi zicea ”Fii schimbarea pe care o dorești în lume!”, eu cred că schimbarea se întâmpla oricum, așa că e mai bine să accept ce am de schimbat la mine, decât să îmi concentrez atenția pe iluzia schimbării celorlalți. Că doar unde îmi e atenția, acolo-i și energia mea! Tu unde îți duci atenția? Cui oferi energia ta?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *