Am fost de multe ori în situația în care am abuzat de mine sau le-am permis celorlalți să o facă, din dorința inconștientă de a le fi pe plac. Am observat că ajungea să îmi fie fizic rău în astfel de situații și am înțeles că reacțiile erau doar un răspuns de apărare al corpului meu față de abuzurile și nedreptățile la care mă supuneam, sau îl supuneam mai bine zis. Îmi spunea astfel, în felul lui: STOP JOC! Hai să mai luăm o pauză! Schimbă ceva, nu mai merge așa!
În general, corpul nostru are o capacitate uriașă de adaptare. Este efectiv conceput pentru supraviețuire. De aceea, reacțiile nu sunt la prima abatere ci după multe, multe abuzuri suportate; cum se zice, în al 12-lea ceas! Și practic, vine la fiecare după posibilități, cu diferite semne, boli specifice. La mine a venit cu endometrioză, cu acele hemoragii externe și uneori interne, cu dureri menstruale înfiorătoare, cu punctarea evidenței: frica de a fi femeie. Se mai spune că este boala femeii neiubite. A fost un travaliu lung, presărat cu multe intervenții chirurgicale, momente de frustrare, dureri acute ce depășeau cu mult resursele de reziliență.
Dacă la nivel teoretic înțelegeam ce se întâmplă cu mine, practic nu aveam nici cea mai mică idee despre corpul meu și desconsideram practic tot ce ținea de partea fizică. Totul se întâmpla doar în mintea mea. Îmi era foarte greu să accept că frica era de a fi cu mine însămi și că practic fugeam de femeia din mine. De parcă ar fi putut fi posibil să o exclud. Și asta genera foarte multă suferință fizică, foarte multă durere. Mai ales că aveam impresia că sunt ok. Practic, bifasem toate căsuțele pe care învățasem ca fiind importante de-a lungul timpului. Nu înțelegeam cum să mă las să fiu femeie, cum să-mi permit să fiu eu însămi, pentru că trăiam sub iluzia că o fac. Chiar eram convinsă de normalitatea propriei vieți.
Nu spun acum că am descoperit adevărul suprem, în formă absolută, că mi-am dat seama de tot ce am de schimbat dar măcar am început să îmi dau seama când sunt departe de mine.
Mă străduiesc să fiu mai blândă cu mine și să îmi acccept toate stările, așa cum vin, să le las să fie, să mă las să fiu.
Mă bucur mai mult de solitudine, atunci când e cazul, când simt să fiu doar eu cu mine.
Mă bucur mai mult de oamenii din jur când îi am în preajmă, fără să mai încerc să îi schimb, fără să îmi modific eu comportamentul pentru a le face pe plac.
Mi-am permis să am limite mai clar definite și mi-am permis să îmi schimb părerea atunci când nu mai este aplicabilă, când nu mai este aliniată cu ceea ce simt.
Mi-am permis să fiu tot ce evitasem să fiu până la acel moment …
A fost și este în continuare un proces eliberator! Uneori constructiv, alteori distructiv, după nevoile adaptate momentului.
Bucuria de a fi eu însămi, liniștea pe care o găsesc în interiorul meu atunci când am răbdarea să mă las să fiu este sublimă, nu se poate compara cu nimic, cu nicio satisfacție temporară pe care am avut-o de-a lungul timpului, când am bifat căsuțele din lista vieții.
