Îmi place să mă joc mai ales când prin joc descopăr lucruri noi. Îmi place să simt bucuria jocului dar mi-a fost greu să înțeleg că viața este ca joc, în care dacă o iei personal, bucuria este înlocuită de frică. Și, am luat-o personal cu simțul răspunderii! Cum altfel? În mediul, chiar în cultura în care am crescut, nu există educație despre lucrurile care contează cu adevărat în viață, ca să te poți bucura ori de câte ori descoperi ceva nou, să te simți motivat să explorezi și să accepți fiecare experiență cu darurile prețioase cu care vine. Astfel de concepte sunt băgate automat la filozofie. Că doar viața este despre supraviețuire iar filozofia te apropie mai mult de nebunie. 😊
Am supraviețuit mult timp pentru că am un bagaj genetic generos. Rezistența fizică, psihică și emoțională m-au ajutat să duc multe experiențe cu potențial traumatic. Și cred că pot spune că am reușit să supraviețuiesc fără să știu cine sunt cu adevărat și care îmi sunt resursele/nevoile autentice. Deci, clar se poate! Dar cu ce cost? Costul adevărat, cred că este proporțional cu gradul de identificare cu iluzia jocului. Cu cât o luăm mai personal, cu atât mai adânci sunt consecințele: ne adâncim în nemulțumiri, ne uităm cu invidie la ce resurse au alții ignorându-le complet pe ale noastre, devenim atât de nefericiți în interior încât alegem să umplem tot spațiul cu material sau oameni care să ne ofere iubirea pe care nu mai suntem capabili să ne-o oferim singuri.
Există întotdeauna un moment în care putem lua decizia să ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă viața.
