Nevoia de a fi nemulțumită

Am observat și eu, dar mi-a fost atrasa atenția și de către suflete dragi mie, că mă adâncesc în starea de nemulțumire, indiferent de rezultatele obținute sau resursele din dotare. Practic, pentru orice veste buna, pot găsi mai multe vesti proaste asupra cărora să îmi concentrez atenția. Sau și mai grav, o pot transforma din veste bună în veste proastă, în timp record.

Cel mai probabil, am trecut periodic prin astfel de stări, dar cea din prezent pare să se prelungească în termen de permanență. Chiar daca sunt binecuvântată cu uitarea lor, remanențele stărilor și-au adus aportul la starea generală de nemulțumire.

Cu ce se deosebește acest moment de mulțimea celorlalte similalare? Probabil, cu emoțiile puternice și răscolitoare ce vin la pachet, cu oboseala cronica pe care o experimentez, cu irascibilitatea că stare de fond și cu lipsa oricăror idei despre cum să ies din actualul context.

Mintea mea este antrenată să găsească soluții iar acum pare a fi în pană completă de idei. Nu mă feresc să îl denumesc blocaj, chiar dacă știu că ne construim existența prin gândurile pe care le avem și verbalizăm.

Poate mi se cere prea mult, poate cer eu prea mult de la mine sau poate răbdarea mea a ajuns să fie epuizată. Orice credeam că știu, se clatină sau prăbușește complet, fără să pot interveni. Nu se mai aplică regulile pe care le știam, conceptele generale par a fi perimate în actualul context. Libertatea fizică devine îngrădită, manifestarea apropierii fizice are grave limitări – doar familia e cumva protejată, dar și aici planează riscul de îmbolnăvire. Se pare că plutește asupra noastră teama de noua boală pandemică și ne umple mintea de noi gânduri anxioase, temeri justificate sau nu. E o treaba începută deja de presiunea socială transmisă prin mass-media și dusă la cote înalte de noile modele sociale transmise prin social media. Din frica de boală, ajungem să nu mai trăim în mod autentic.

Mi se pare paradoxal cum libertatea de exprimare a dus la o lipsă acută a comunicării autentice. Probabil lipsa de discernământ din anumite momente asociată comunicării primite prin filtrul intereselor comerciale, m-a adus în punctul în care mi-am luat validarea în moduri lipsite complet de autenticitate. Mai ales, că, în ultima perioada, toată lumea vorbește de găsirea fericirii și sensului vieții, în contextul în care pozează în modele de succes aproape de perfecțiune sau cu hibe foarte atent studiate înainte de expunere. Mediul online a devenit o jungla fară reguli, în care manipularea pare să fie meniul principal al zilei.

Pornind de la întrebarea ce pot face eu pentru a ieși din aceasta stare de nemulțumire, am ajuns la concluzia că nu mai e suficient să am în preajmă oameni cât mai autentici, ci trebuie să îmi asum responsabilitatea autenticității propriei manifestări. Ușor de zis, mai greu de pus în aplicare! Îmi este mai ușor să gândesc în termeni graduali, strategia pașilor mărunți, pentru a nu intra în panică la cât am de lucru. La o scurtă analiză, mi-am dat seama că în viața mea predomină momentele lipsite de autenticitate, alegând calea ușoară prin care, în mediul profesional, mi-a fost mai ușor să livrez oamenilor din jur ceea ce au vrut să audă. Altfel de informații i-ar fi scos din zona de confort și mi-ar fi făcut viață mai complicată. E universal valabil că mulți vor schimbarea la nivel teoretic, dar foarte puțini aleg să se schimbe la nivel practic. La fel și eu. În teorie sunt deschisă, practica mă omoară. Am învățat însă, pe propria piele că pe termen mediu și lung e păguboasă alegerea lipsei de autenticitate. Mai ales, când deciziile și alegerile par să devină cu caracter permanent. Oamenii din jur s-au obișnuit cu acea versiune a mea și se simt trădați chiar și la mici schimbări ale comportamentului meu. În plus, eu am ajuns să nu mă mai regăsesc în ce fac și cine mă prezint lumii.

Pe de altă parte, la nivelul relațiilor cu potențial intim, reacția mea a fost la polul opus, fiind întotdeauna mai dură decât era cazul. Am ales să expun în mod accelerat toate părțile mele mai puțin plăcute, pentru a nu mai oferi niciun fel de surprize – aparent, cea mai sigură variantă de a îndepărtă anumiți oameni, dar pe termen lung, o modalitate eficientă de selecție. Însă, toate așa-zisele nereușite personale au contribuit în timp la starea generală de nemulțumire. 

Am ajuns să am nevoie de nemulțumire că să pot defula, să pot găsi supapa de supraviețuire, în contextul absentei autenticității. Cine a spus că minciuna are picioare scurte, sigur s-a raportat la viteza cu care consecințele ei apar și dimensiunile la care se manifestă. Din punctul meu de vedere, minciuna este reflexivă… nu îi poți minți pe ceilalți fară să te minți pe tine. Pentru că atunci când manifest autenticitate, minciuna nu-și mai găsește locul, pornesc de la premisa că sunt ok așa cum sunt, iar oamenii potriviți mă vor accepta în forma mea autentică, fără să încerce să mă schimbe.

Este complicată nevoia de nemulțumire, la fel de complicată e și mintea, care joacă feste, caută perfecțiunea – își dorește tot mai multă atenție, proiectează după credințele împrumutate și aduce anxietatea la fiecare acțiune planificată  – cu cât e dorință mai puternică, cu atât este mai mare frica de pierdere. Chiar dacă am învățat că unde îmi este atenția, acolo îmi este și energia, mă regăsesc frecvent în situația nemulțumirii pe care o hrănesc cu orice îmi apare în cale. Și, se naște un cerc vicios, din care ies cu greu, ajutată de oamenii minunați din viață mea, ce îmi atrag atenția că-s în bălării, fară nicio urmă de autenticitate!

Mă întorc periodic la întrebarea cine sunt și ce vreau cu adevărat să manifest; încă nu sunt împăcată complet cu alegerile pe care le fac în prezent, dar mă străduiesc să le accept ca parte din mine, pentru a le putea schimba. Oricum am învățat, că indiferent ce am impresia că am înțeles și rezolvat, Universul îmi demonstrează că nu-i așa, schimbă regulile din mers și o iau de la capăt!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *