A fost o vreme când consideram descoperirea Sinelui un proces prin care se atinge iluminarea, ceva idilic prin care îmi găsesc calea și fericirea. Înainte de asta, eram și în mai mare iluzie: căutam fericirea oriunde în afara mea – aveam impresia că oamenii din jurul meu sunt responsabili de starea mea emoțională și le dădeam puterea să îmi influențeze viață în mod activ.
Acum, după multe momente de travaliu, în care m-am adunat cu greu de pe jos, am nădejdea că-s mai aproape de conștienta intensitățîi și complexitățîi proceselor de transformare. Pentru că-s mai multe și de fiecare dată în dinamică, pentru a-mi arăta noi fațete ale propriei manifestări, neacceptate încă.
Pare cumva un test permanent la care am senzația că treptele de trecere sunt determinate de nivelurile acceptării și iubirii de sine. Uneori par incapabilă să învăț lecția așa că vine cu haine noi și mai multă determinare: doar-doar voi înțelege de data asta. Alteori, prin rugăciune, reflectare/meditație sau observație mi se arată luminiță de la capătul tunelului.
Singura constantă din ultimul timp este credința că totul se întâmplă cu un scop, pentru a afla și accepta cine sunt cu adevărat și a ajunge să mă manifest autentic, respectând adevărul meu interior.
Mă consider binecuvântată pentru că am experimentat de mică lecțiile atașamentului, ieșirea din zona de confort, confruntarea cu demonii proprii. Fiecare experiență a venit cu setul propriu de reguli pe care am fost nevoită să le descopăr și adaptez din mers. Simpla supraviețuire a venit la pachet cu atât cu încrederea în resursele proprii, cât și cu frustrări, invalidări, frici și momente de negare mai ales în momentele de suferință fizica și epuizare/oboseală cronică.
Acum, viață îmi pare formată din etape interșanjabile, pe care le parcurg în ordinea în care am nevoie, în funcție de resursele și nevoile pe care le am la momentul respectiv și ce mi-am propus pe aceasta viață. Tot în afara mea am căutat și informațiile legate de ce am de făcut, din încrâncenarea specifică personalitățîi mele, fară să îmi dau seama că am nevoie să stiu întâi cine sunt, să îmi respect adevărul interior și promisiunile făcute mie. Indiferent cât de mult au dorit ceilalți să mă ajute, până nu am ales să mă ajut singură, lucrurile nu au făcut sens. Pe de altă parte, în cazul meu a funcționat balanță între solitudine și descoperirea mea prin introspecție și observarea propriilor reacții față de oamenii din jurul meu, sau cum îmi place mie să le spun oglinzile ajutătoare.
În aceasta viață, eu pare că am ales full disclosure – trăirea emoțiilor la intensitate maximă până la melodramă uneori, până ajung să le integrez și accept. Și am descoperit „America” emoțiilor: intimitatea. Cu cât sunt mai apropiate oglinzile, cu atât mai greu de gestionat emoțiile trezite în mine. Intimitatea vine cu bagaj complex: de la iubire și atenție la nevoia nerealistă de a-l face pe celalalt fericit. Totul poate fi armonios până la cea mai mică discrepanță între ceea ce credem că îi face pe ceilalți fericiți și realitatea proprie, adevărul lor, poate chiar necunoscut și lor. După intervine baletul: reacționam mai mult din perspectiva nevoilor celorlalți și responsabilitatea fericirii lor de pe umerii mei, decât din zona de iubire și acceptare a sinelui. Centrându-ne atât de mult pe fericire, riscăm să ratăm beneficiile și lecțiile celorlalte trăiri, experiențe. Ajungem să proiectăm în noi și în partener imaginea idilică a fericirii și iubirii, hrănind iluzia că e obligatoriu să fii fericit tot timpul, însoțită de presiune și vinovăție atunci când nu iți iese. În realitate, lucrurile sunt mai simple și țin preponderent de iubirea și acceptarea de sine, permiterea manifestării în forma autentică a sinelui și resurselor pe care fiecare le avem din dotare, astfel încât să putem trăi și accepta o varietate de experiențe cu toate emoțiile ce vin la pachet.
