Mi-am dat seama de curând că am preluat din empatie sau prostie sau ambele foarte multe părți din persoanele care m-au oglindit prin preajmă pe teremen lung. Nu știu exact dacă le-am preluat sau mi-am dezvoltat eu acele părți existente în mine, pentru că nu cred că putem vedea la ceilalți ceva ce noi nu avem, dar cred ca merită menționată conștientizarea pe care am avut-o privind redarea cu foarte mare acuratețe a părților judecate cel mai aspru. Nu numai ca am preluat din judecată dar am și implementat-o la rându-mi cu succes. Am devenit treptat așa cum se arătau cele mai negre scenarii: dură, lipsită de empatie, inconsecventă, critică, anxioasă, bârfitoare, zgârcita, egoistă și parșivă. Probabil că lista-i mai lungă dar am zis să le cuprind pe cele esențiale.
Proverbul de ce îți e frică, nu scapi sigur are la baza perseverența și energia pe care în general o alocăm celor mai mari frici. Unele ies la lumină mai rapid prin forța de reacție, altele erodează mocnit și lovesc atunci când ne este lumea mai dragă și avem impresia că am rezolvat o mare parte din probleme și relaxați ne culcăm pe urechea dreaptă sau stângă.
Mi s-a atras atenția astăzi că exagerez în a da feedback, devenind lipsită de tact și empatie față de sensibilitățile celor cu care lucrez, că oamenii se simt jigniți și descurajați în a mai comunica sau a avea inițiative. Prima reacție a fost să mă simt judecată și neîndreptățită, mai ales că pe mine feedbackul mă ajută să mă cunosc mai bine și prin ochii oglinzilor din jur, reacționând fără să-mi dau seama la fel ca și cei care se plângeau de feedbackul meu. După prima reacție, a urmat cea de apărare, spunându-mi că am fost nevoită să mă adaptez mediului în care lucrez, persoanelor de la care îmi iau aprobările pe proiectele derulate, aruncând responsabilitatea într-o altă grădină. Am reluat ‘analizele pe text’ cum le spun eu, observând retroactiv comportamentul în situațiile menționate tot în căutarea unor justificări, că doar eu nu sunt capabilă de faptele acelea reprobabile care mi se puneau în față. Din fericire și recunoscătoare Cerului și ghizilor mei (epuizați probabil de prostia de care tot dau dovadă, m-am repoziționat în interiorul meu, acceptând cele primite așa cum au venit și privindu-mă cu blândețe și compasiune pentru a avea o șansă de corectare a comportamentului în situațiile prezente și viitoare.
Spun că am constatat adâncirea în greșeală și rană, nevoia de a fi utilă și plăcută de toată lumea (de parcă aș fi o bucată de ciocolată sau o sticlă de alcool sau serotonină pură) mi-a venit peste față chiar în momentul în care resursele mele erau pe cale de epuizare, că doar nu putea să mă prindă odihnită și fără de griji. Nădăjduiesc din suflet să fi înțeles că judecata în orice parte o țintim vine înapoi către noi cu efect de bumerang și că prima persoană pe care ar fi bine să încetez să o judec foarte aspru sunt eu însămi, dacă vreau să am vreo șansă să corectez cu adevărat comportamentul. Altfel, atunci când suntem în judecată, fie că e a propriei persoane sau a celorlalți (cam același lucru din ce mi-am dat eu seama), adâncim rana, ne creștem orgoliul desăvârșitului și ajungem să cultivăm exact comportamentele damnabile. Să ne ferească Dumnezeu de cei ce se cred desăvârșiți, imaculați și fără de păcat, aceia (se) vor judeca cel mai aspru și vor ajunge in Iadul minții lor trăgându-i pe toți cei din jur pentru a nu se simți singuri.
Replica preferată a desăvârșiților închipuiți (wanna be), pe care cu toții am avut-o la un moment dat este: dacă mă culc pe o ureche, ajung să devin leneș și să mă complac în situații neplăcute pline de compromis. Dar asprimea judecății împreună cu iluzia perfecționismului nu fac altceva decât să ne crească orgoliul, să adâncească frica și să ne determine un comportament inadecvat. Vigilența observării condimentată cu acceptare, blândețe și iubire ne ajută de fapt să ajungem să ne comportăm mai frumos, să practicăm smerenia și iubirea atât cu noi cât și cu ceilalți și să evoluăm împreună. Înțelegând că nimeni nu este fără de păcat (nici măcar tu, desăvârșitule care citești aceste rânduri), devenim mai iubitori cu noi înșine și cu oamenii din jur chiar dacă sunt diferiți de noi, dar mai ales dacă ne asemănăm în păcate. Căci hoțul strigă cel mai tare HOȚUL! Și judecăm părțile din noi, lăsate nedescoperite, nelucrate, neacceptate, neiubite. Aducând lumină pe ele, ne înțelegem mai bine rănile, lăsăm biciul deoparte și ne trăim armonios experiențele cu cei cu care rezonăm, lăsându-i pe ceilalți să-și urmeze drumul și fără judecățile și corecțiile noastre!