Am observat că sunt 3 categorii de reacții la durere, prin care alegem ce comportament adoptăm în general:
Prima vine natural: respingerea, pentru că negarea e aproape imposibilă când vorbim de durerea fizică. Aceasta vine la pachet cu întrebări precum: De ce eu? Ce am făcut să merit asta? și este adeseori însoțită de accese de furie și răutăți, poziționându-ne în victima perfectă cu tendințe de agresor.
A doua reacție în cazul meu a corespuns profilului Salvatorului – martirizarea, atunci când consideram că prin durerea fizică faceam curățări, atașându-mă prea tare însă, de ideea de suferință, de cele mai multe ori prelungind-o inutil, în mod involuntar.
A treia la care se ajunge cu greu prin echilibrul psiho emoțional și practica zilnică a rugăciunii/meditației sau fiecare după posibilități și simțăminte: acceptarea. Atunci când lăsăm durerea să fie, fără să o mai interpretam, să îi mai atașăm conotații față de care să ne desprindem cu greu sau deloc. Mă las să fiu, să observ fără să mai judec, îmi permit să accept cele ce se întâmplă așa cum se întâmplă doar atât timp cât se întamplă, pornind de la credința deplină că planul meu divin mi se va revela la momentul potrivit și voi înțelege folosul, beneficiile acelei experiențe ce implică durerea.
La tine care reacție predomină?
