Am ales să scriu acest articol nu ca să-mi expun ideile din poziția de cunoscător/înțelept pentru că nu o dețin, ci din nevoia de a împărtăși experiențele prin care am trecut, unii le-ar numi chiar greșeli, pentru a înțelege împreună că fiecare dintre noi „o dăm de gard”, greșim din perspectiva noastră sau a lumii când de fapt trăim niște experiențe altfel decât ne-am așteptat noi sau alții.
La mine neîncrederea s-a manifestat prin nevoia de control, de a fi utilă/importantă, prin dorința de a-i face pe toți fericiți (am înțeles ulterior că nici tequilla sau ciocolata nu pot face asta pentru toți oamenii). Am mers și pe strada cu sens unic în care mă simțeam datoare să “vărs” (că doar sunt vărsătoare) tot adevărul, așa cum îl vedeam eu, fără să îmi dau seama că atunci manifestăm de fapt cea mai mare ipocrizie față de mine însămi. De cele mai multe ori nu mă gândeam dacă informația pe care o aduceam era cu adevărat importantă sau era doar amprenta experiențelor și convingerilor mele, și mai important, dacă era cu adevărat de folos, dacă omul din fața mea ar fi putut fi inspirat de adevărul vărsat de mine sau era doar o formă de terapie/defulare necontrolată.
Nu susțin că e greșit să spui adevărul și, în general nu cred în greșeli fundamentale ci în lecții valoroase de Viață pe care din frică le numim greșeli grave. Greșeala gravă se manifestă prin rană și ne semnalizează ca și durerea, locul în care avem nevoie să vindecăm, să conștientizăm, să iubim și acceptăm. Zic doar că e util să ne întrebăm dacă Informația pe care suntem pregătiți să o împărtășim poate ajuta pe cineva, inclusiv pe noi, în ideea de a spune ce simțim față de o persoană sau situație, de a elibera și trăi deplin emoțiile care ne vin în avalanșă.
Am regăsit nevoia de a fi pe placul tuturor, de a încerca să fiu utilă chiar și atunci când observ că au nevoie dar nu o recunosc, dar mai ales încercarea de a ma face indispensabilă și pricepută la toate, fiind la rându-mi extrem de obositoare: Le-am făcut pe toate până la epuizare, până când am epuizat toate resursele interne din care ofeream cu generozitate și fără discernământ pe motiv de empatie oricui se arăta în față.
Toate experiențele prin care am trecut, de la mic la mare, m-au ajutat să fiu mai atentă la resurse, să mă aleg pe mine înainte de a oferi celorlalți, să întreb dacă au nevoie de ajutor și să-l ofer doar după ce mă asigur că am de unde, că nu tai din mine ca să rămână rană. Am învățat că atunci când ofeream rănindu-mă, îi transmiteam și celuilalt din rana mea mai ales prin așteptările privind recunostința, mulțumirea pentru sacrificiul făcut. Am decis că până când mi se va lumina mintea pentru a putea face sacrificii fără așteptări să ofer doar ce am resurse să dau, să nu tai din nimic ce nu poate fi pus la loc sau compensat. Am înțeles că lipsa încrederii în sine este de fapt frica de a ma încredința în Dumnezeu, de a renunța la control și a mă accepta și iubi așa cum sunt. Doar de acolo cred că începe cu adevărat evoluția fiecăruia dintre noi. Până acolo trăim în frică, ne temem de moarte și viață în egală măsură și facem sacrificii care nu ni se cer cu adevărat!
