Inevitabil, avem cu toții tendința să judecăm păcatele celorlalți mai aspru decât păcatele noastre. Pentru a nu crea confuzii, voi menționa concepția mea despre păcat, înțelegerea mea despre cum păcatul înseamnă suferință, rană, incapacitate temporară sau permanentă de ne bucura de viață în libertatea spiritului nostru prin lipsa manifestării iubirii (de sine, Dumnezeu, viață).
Aceasta dublă măsură a păcatelor celorlalți față de cele proprii în judecata emisă vine întărită de explicațiile minții prin care alegerile făcute de noi (greșite, corecte sau neutre) sunt cumva superioare față de ale celorlalți în care vedem poate mai clar ipocrizia, lașitatea, frica, lipsa iubirii, sclavagismul, minciuna, avariția/lăcomia, compromisuri uriașe, adicții, etc. În acest punct, fugim îndreptățiți de mintea noastră de tot ce considerăm ca fiind inacceptabil, împărțind cu generozitate judecăți și adevăruri absolute despre cum ar trebui să fie oamenii, ce și cum ar trebui să trăiască eventual după o rețetă care cumva s-a validat parțial la noi. Zic parțial pentru că de cele mai multe ori nici la propria persoană nu funcționează de mai multe ori aceeași rețetă, fiind nevoie de schimbări continue a instrumentelor folosite.
Recunosc că mi-am pus întrebarea: cu ce drept îi judecăm pe ceilalți pentru ceea ce fac diferit comparativ cu propria persoană sau cu norma? Nu am reușit să găsesc niciun drept, venindu-mi în minte îndemnul biblic: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei! Asta nu înseamnă să stăm în situații sau relații toxice ci doar să înțelegem mai bine suferința provocată din ele, să curățăm și vindecăm propria rană înainte de a judeca aspru factorul declanșator, oricare ar fi acela. Adică oricât ar fi drama de mare, sigur avem ceva de învățat acolo despre cum să ne vindecăm și acceptăm părți din noi abandonate și aspru judecate. Altfel, judecându-i pe ceilalți, aducem suferință în noi, ne mânjim inevitabil cu noroiul sentințelor fără discernământ atunci când adânciți în noroi avem impresia că suntem deasupra lui în iluzia obiectivismului și dreptății sentințelor aruncate.
Indiferent de modalitatea pe care o îmbrățișăm în procesul de autocunoaștere și vindecare, dacă în urma ei se lasă cu multă judecată este recomandat să reluăm procesul actualizând și îmbunătățind modalitățile de lucru după cum simțim, să cerem ajutorul atunci când observăm că devenim mai aspri în judecată pentru că orice judecată aspra ne mai aduce o rană în plus și ne îndepărtează mai tare de vindecare, iertare și iubire. Avem de ales cum ieșim din suferința inevitabilă acestei vieți, mai blânzi și iubitori sau mai aspri în judecata celorlalți și a propriei persoane.
Să ne fie cu iubire și la cât mai puțină judecată!