Este un subiect care provoacă disconfort în mine, mai ales că simt cum se apropie cu 10 ani mai devreme. Fiecare femeie a venit cu varianta proprie de percepție asupra menopauzei și efectelor resimțite, dar eu l-am simțit cumva, ca fiind un subiect tabu – un disconfort inevitabil mai mic sau mai mare, în funcție de cum îi este dat fiecărei femei. În adolescență, am simțit consecințele furtunilor emoționale la menopauza mamei, venite mai devreme și pe un fond al pierderii tatălui meu.
Acum când mă confrunt cu aceleași furtuni emoționale, îmi dau seama cât de multă neputință este în desfășurarea menopauzei. Întrucât abordarea medicală este foarte des întâlnită o voi evita cât pot de mult, mai ales că intenția mea în aceasta scriere este să mărturisesc propriile trăiri, dincolo de ce este acceptabil sau nu, din punct de vedere social.
Am fost formată educațional, familie și școală, într-un spirit teoretic, despre cum ar trebui să fie o persoană corectă, care este comportamentul normal alături de informații generale, pe diferite teme de cultură generală. Nu era societatea în care să fie încurajat dialogul despre emoții. Totul se camufla subtil sau nu, sub egida a ce era acceptabil de a fi manifestat sau nu. Așa că am intrat în viață, confruntându-mă cu trăiri pe care nu le înțelegeam, ci doar intuitiv mă feream de ele, fie că erau ale mele sau ale celorlalți. La fel și cu menopauza mamei, pe ea a transformat-o într-un „tzunami emoțional” care pârjolea tot ce îi stătea în cale: de la propria persoană, la cei mai apropiați. Deși nu înțelegeam nimic din ce i se întâmplă, am înțeles că e mai bine să mă feresc din calea ei, acumulând furie la propria furtuna emoțională specifică adolescenței, pe același fond de pierdere al tatălui meu.
Cum ar zice terapeuta mea, când alegem experiențe dure, avem lecții importante de învățat, acestea fiind cele mai valoroase din perspectiva înțelegerii vieții, propriilor alegeri și oamenilor din jur. Le-am zis experiențe dure, ferindu-mă de conceptul de traumă care produce în fiecare dintre noi înțelegeri diferite și uneori victimizări inutile sau pur și simplu declinări ale responsabilității (nu eu, trauma mea a produs catastrofa). La sfârșitul zilei, nici nu mai contează care parte din noi a produs rana (fie la noi, fie la ceilalți), relevant este să înțelegem cum să fim mai blânzi cu noi atunci când suntem răniți, ca să evităm adâncirea rănilor proprii și provocarea de noi răni în noi sau în ceilalți.
Revenind la menopauză pentru că vine cu pași repezi spre mine, instalându-se probabil în curând, am simțit să împărtășesc din toate emoțiile ce par să mă trăiască în ultima perioadă, despre toată neputința pe care o simt atunci când furia complet irațională se instalează și nu mai vrea să plece, despre tristețea ce mă cuprinde atunci când îmi dau seama că prin comportamentul meu irațional pot produce disconfort chiar rană în ceilalți, despre chinul fizic prin care trece corpul meu, care nu se mai regăsește în forma știută de el: migrene, stări de greață, amețeală, insomnii, sensibilități care nici măcar nu știam că se pot manifesta concomitent. Sunt convinsă că nu este la fel în cazul tuturor femeilor, dar știu multe care au trecut prin aceste episoade și au tăcut, au considerat că exagerează ele și că trebuie să se conțină, să își ascundă trăirile și să le bage sub preș, pe motiv că toate femeile trec prin menopauză și ăsta-i cursul firesc al vieții pe care nu îl poți schimba. Pe de-o parte așa e, nu e ca și când poți cu adevărat să nu treci prin aceasta etapă, ce vine la atingerea unui ciclu de viață sau este brutal activată prin afecțiuni medicale sau intervenții chirurgicale. Pe de altă parte, mi se pare important cum alegem să trăim fiecare experiență dură prin care trecem, cu ochii deschiși și conștiente de ce ni se întâmplă sau cu ei închiși cu negarea trăirilor, minimalizarea sau exagerarea lor, victimizându-ne și adâncindu-ne rănile deja existente.
Ce facem fiecare cu resursele pe care le primim și experiențele pe care le trăim, ne definește universul emoțiilor, înțelegerea și acceptarea propriei persoane cu posibilitatea de a trăi cât mai conștient și armonios posibil. A nu se înțelege norișorul roz cu ultrapozitivitatea, care nu aduce decât dezechilibre între stările pe care le avem cu adevărat și ceea ce ne dorim să proiectăm asupra noastră, cum ne place să credem că suntem.
În acest context, mi-am propus să văd și beneficiile stărilor prin care trec, nu doar dezavantajele evidențiate mai sus. Să încep prin a înțelege că blândețea este o alegere prin care am posibilitatea să îmi cunosc și accept toate părțile din mine care nu corespund neapărat așteptărilor mele, să mă încredințez mai mult și să învăț să cer și să accept ajutorul. Astfel, menopauza, la fel ca și apusul de soare, mă invită la contemplație, cunoașterea sinelui, conectare și noi începuturi.
