Stă în natura noastră să ne îngrijorăm. Unii poartă grija zilei de mâine, alții poartă grija celorlalți. Grija marchează zona de interes a fiecăruia dintre noi. Grija vine la pachet și cu atașamentul de proiecția pe care o facem pe obiectul îngrijorării, cum sperăm să fie în raport cu noi. Grija se instalează preponderent atunci când iubim sau ne atașam pentru că emoțiile, preocupările, problemele celuilalt ajung să ne afecteze în mod direct.
Oricât de mult am fost sfătuită să nu mă îngrijorez, grija mi s-a amplificat atunci când persoanele iubite treceau prin experiențe neplăcute. Am fost dintotdeauna “legată ombilical” de oamenii pe care îi iubesc. Le simt durerile, le simt grijile, le simt disconfortul, pe care le preiau inevitabil. M-am gândit să scriu despre grija mea cea de toate zilele pentru că indiferent de obiectul îngrijorării, modul de manifestare și consecințele ei, există un caracter constant și inerent al grijilor.
Pornind de la premisa că sunt un fel de „castravete cu încărcătură emoțională”, am remarcat că grijile mele par a fi determinate de bagajul meu emoțional în general, fiind însă marcate de emoțiile pe care le resping, nu le accept și nu le trăiesc în scopul în care au fost generate. Altfel spus, ce am refuzat să trăiesc ca emoție a ajuns inevitabil să mă trăiască, să îmi dicteze comportamentul, chiar și atunci când refuzam să suport consecințele la sfârșitul zilei (sau mai ales atunci).
Am înțeles că grijile merită observate ca de altfel întregul meu comportament, reacțiile pe care le am la stimulii interni și externi aducându-mi, de cele mai multe ori, insighturi prețioase despre cine sunt și ce am cu adevărat nevoie. Chiar și atunci când grijile mi-au fost exagerate sau nefondate, tot au dezvăluit ceva important despre mine. Despre partea pe care refuzam să o văd, accept și manifest exact în scopul pentru care a fost creată. Deși am credința că fiecare dintre noi este exact cum are nevoie să fie, ca și creație a lui Dumnezeu, mintea mea refuză să acceptă această perfectă așezare a resurselor, mai ales în privința mea. De ce? Din frica de a-și pierde importanța, din nevoia de a fi utilă prin rezolvarea diferitelor probleme pe care tot ea le creează din “scenarita cronică”. Am constatat că mintea este „stat în stat” și în momentul în care nu i-am găsit utilitatea, nu i-am dat de lucru într-un mod constructiv, mi-a dat ea de lucru, într-un mod plin de disconfort, de cele mai multe ori.
Vestea bună este că din disconfort am avut oportunitatea să învăț cine sunt cu adevărat ca întreg, să accept părțile din mine pe care ori refuzam să le văd, sau îmi păreau inacceptabile din perspectiva socială. Și a fost minunat când am început să înțeleg cu adevărat diversitatea pe care a creat-o Dumnezeu prin fiecare dintre noi și tot ce ne înconjoară. Abia atunci am început timid si cu pași mici, să înțeleg miracolul vieții manifestat prin tot ceea ce este. Și din acel moment, am avut șansa să mă bucur de cine sunt și ce am primit și continui să primesc de-a lungul acestei vieți, să reduc din îngrijorarea față de ceea ce nu primesc sau ceea ce nu corespunde proiecțiilor făcute de mintea mea.
Cu greu, am acceptat că toate cele scrise mai sus fac parte dintr-un proces care se întinde pe durata întregii vieți, nu este ceva care să aibă finalitate, pentru care să primesc diplomă și coroniță! În concluzie, grijile au un dublu rol, precum cursul sinusoidal al vieții (ups and downs), vin să evidențieze atât „crengile”, părțile neacceptate din mine care îmi obturează panorama plajei perfecte, cât și manifestarea resurselor primite de la divinitate, miracolul vieții.
Să ne fie binecuvântată calea către noi înșine și descoperirea miracolului din noi!