Ar putea părea hilar sau chiar puțin plauzibil faptul că mintea găsește un confort în disconfort și că la un moment dat se și poate atașa de el. Dar, așa mi s-a întâmplat de cele mai multe ori, mai ales atunci când am ales să trăiesc în frică. Pentru că frica de necunoscut este mai mare decât disconfortul deja existent cu care m-am obișnuit. Și astfel, aleg răul pe care îl cunosc, în detrimentul potențialului bine, despre care nu știu nimic. Mintea a avut întotdeauna tendința să aleagă ceea ce știe sau măcar ceva similar. Este confortul în disconfortul cunoscut mie.
Este crudă, dar reflectă realitatea, parabola broscuței, care, atunci când este aruncată într-o oală cu apă fierbinte, sare, dar, dacă este așezată într-o oală cu apă călduță așezată pe foc, care se încălzește treptat, rămâne acolo până moare.
Incertitudinea creează neplăceri mai mari decât rezultatul negativ, chiar dacă aparent vine cu speranța că rezultatul ar putea fi pozitiv. Pentru că mintea caută cunoscutul, caută ceva ce are iluzia că poate controla și atunci preferă să se obișnuiască, în cel mai rău caz, cu rezultatul negativ, decât să nu știe ce urmează să se întâmple și cum poate să gestioneze viitorul apropiat.
Fie că se numește anxietate anticipatorie sau frica de necunoscutul unei experiențe noi, mintea crează scenarii cât mai plauzibile ca să fie pregătită pentru orice ar putea urma. Pornind de la această premisă, orice experiență pe care am perceput-o ca fiind negativă, mi-a adus suferințe noi, pe care nu am știut, într-o primă fază, unde să le încadrez și cum să le gestionez, dezvoltând mecanisme de adaptare noi sau ajustându-le pe cele deja existente în baza similaritudinilor cu experiențele deja trăite.
Deci, până la urmă este adevărat: ceea ce nu m-a omorât, m-a întărit cumva, dar, mi-a și dezvoltat bagajul de traume, pe care le aveam de gestionat la un moment dat, lăsându-și amprenta asupra reacțiilor și comportamentului meu prezent și viitor. Se tot vorbește de ieșirea din zona de confort ca fiind soluția la dezvoltarea personală, însă fără blândețe, credință și iubire cunoașterea de sine se transformă în lecții, ce devin prea dure și lasă urme adânci care pot determina negarea realității și creșterea atașamentului față de iluzie.
Astfel, am ajuns să-mi doresc foarte mult ca ieșirea din zona de confort să-mi fie cu bucurie, pe cât este îngăduit și posibil, iar credința și iubirea să-mi lumineze calea!
