Cu riscul de a-mi lua tone de dezaprobări, am ales să abordez și subiectul laturei narcisice pe care fiecare dintre noi o avem într-o măsură mai mare sau mai mică. Întâi aș vrea să fac o scurtă clarificare și distincție între iubirea de sine și narcisism, pentru a nu crea confuzii.
Din punctul meu de vedere, iubirea de sine presupune o cunoaștere a propriei persoane, a nevoilor reale și acceptarea tuturor părților ce ne formează întregul. Pentru că, fară o cunoaștere a sinelui, nu avem cum să ne încredințăm iubirii, putem doar trăi iluzia iubirii fie că e de sine sau e direcționată către ceilalți. La polul opus, narcisismul presupune îndrăgostirea față de proiecția noastră asupra sinelui, de cele mai multe ori fără legătură cu realitatea. Nu ne îndrăgostim de propria persoană, ci de cum credem noi că ar trebui să fim. De aici și centrarea doar pe anumite nevoi însoțită de egoism, egocentrism și lipsa de considerație față de propria persoană ca întreg prin negarea anumitor părți, care nu corespund standardelor setate. Cu cât ne îndrăgostim mai tare de imaginea proiectată, ne apropiem mai tare de Narcis care s-a îndrăgostit de reflexia lui din apă, despre cum credea el că este, iluzionându-se și sperând să se ridice la nivelul așteptărilor setate.
Toți ne dorim să fim așa cum am fost învățați că ar trebui să fim, sau cum ne-am gândit noi că ar fi bine să fim. Dar în momentul în care iluzia prinde rădăcini și crește atașamentul față de proiecțiile asupra noastră, crește exponențial riscul să negăm părți importante din noi și să ne îndepărtăm semnificativ de realitate.
Uităm atât de bine cine suntem și care ne sunt nevoile autentice încât ajungem să trăim într-o frică permanentă să nu fim descoperiți, că nu suntem suficient de buni, performanți, frumoși, atractivi, inteligenți, că suntem incompleți.
Despre iubirea de sine sunt multe de spus și probabil și mai multe de trăit. Ce am observat eu până acum, fiind în mijlocul procesului ce pare a fi pe durata întregii vieți, este că până nu conștientizezi cu adevărat scânteia divină din tine și împreună cu ea pe Dumnezeu, este aproape imposibilă încredințarea, pentru că vine doar din mental. Nu cred că te poți iubi cu adevărat până nu-I simți prezența și nu I te încredințezi. Știu că m-am iluzionat că mă iubesc din mândria că am avut succesul sau rezultatele dorite sau chiar viața la care am visat, dar, imediat cum mi s-a spulberat obiectul atașamentului, (s-a stins lumina și s-a tras covorul de sub picioare), mersul pe bile în orb mi-a declanșat frici pe care nici nu știam că le am.
Prin Dumnezeu/Creator/Univers (cum vrea să îl definească fiecare) avem acces la conștientizarea, cunoașterea și acceptarea întregului, integrarea iubirii ca singura formă care poate să treacă peste toate fricile, bolile, suferințele fizice sau psiho-emoționale.
Dumnezeu pune credință acolo unde nouă ne lipsește, pune bucurie acolo unde e tristețe sau suferință, pune smerenie acolo unde este mândrie, pune har acolo unde este nevoie și ne iubește în fiecare clipă, dar, mai ales, când noi nu suntem capabili să o facem, când mintea noastră ne spune că nu corespundem, că nu merităm să fim iubiți.
Prin blândețe, răbdare, credință dar mai ales ajutor divin ajungem să înțelegem cine suntem, care ne sunt nevoile reale și nu cele închipuite impuse social sau chiar de Narcis prezent în fiecare dintre noi.
