Nu știu alții cum sunt dar eu nu am știut niciodată “ce mă voi face când voi fi mare”. Nu am știut nici la 3 sau 5 ani, nici după 40 de ani, când social nu mai este acceptabil să nu știi de capul tău.
Am urmat multe drumuri, dar, pare că sunt la răscruce de drumuri atât de des, încât am început să mă obișnuiesc cu traficul intens. Această intersecție amețitoare este foarte plină de disconfort, gălăgie și muultă vinovăție. Cum alții pot să știe atât de clar și la mine pare să fie clar doar faptul că nu știu ce vreau. Poate să fie lipsa de maturizare profesională sau pur și simplu un mod de viață, în care, căutarea locului, în care să simt că aparțin, pare mai degrabă de domeniul triunghiului Bermudelor: când am impresia că apare pe radar, a dispărut misterios, speriat parcă de o posibilă materializare.
Am mers în mai multe direcții și educațional, poate-poate mă clarific și vine viziunea, însă pare să nu fiu prea sensibilă la informații externe. În continuare, îi admir pe cei determinați privind drumul profesional ales, dar acum scriu pentru ceilalți. Sunt convinsa că nu-s singura pe lume, că suntem o întreagă comunitate de oameni fără precizie în rolul lor profesional pe această planetă, care sunt adaptabili la orice mediu, dar nu se regăsesc nicăieri. Pas cu pas, mă străduiesc să accept că avem și noi un rol similar cu divergenții din filmele SF, care aparțineau lumii, fară să aparțină niciunei facții. Am aplicat și aici blândețea pentru a face față valului de disconfort, sentimentelor de neconformitate și dorinței de apartenență.
Cu cât accept mai mult că nu știu ce vreau, cu atât mai ușor îndeplinesc sarcinile cotidiene și reușesc să fac lucrurile cu mai multa bucurie și dedicare. Dar mă gândesc că mai există oameni care trăiesc ca și mine în răscrucea de drumuri. Care dintre voi se mai simte în mijlocul intersecției sau la răscrucea de drumuri?
