Am tot abordat subiecte sensibile din punct de vedere social, așa că astăzi am ales să discut despre limitele în copilărie din perspectiva copilului, nu a părintelui, având în vedere că nu mi-am propus să experimentez rolul de părinte în această viață.
Pentru claritate, limitele în copilărie sunt acele repere pe care le primim prin educația părinților, prin care învățăm ce este permis și ce nu. Pe scurt, înainte de a primi dezaprobarea generală, vreau să subliniez că este esențial să înțelegem, încă din copilărie, faptul că libertatea noastră se oprește acolo unde începe să o încalce pe a altora. Avem nevoie de părinți ca ghizi, nu doar ca prieteni care ne permit să facem orice, pentru că acest lucru poate aduce suferință nouă și celor din jur. Limitele sunt sănătoase atunci când sunt explicate corespunzător, fără a frustra copilul. De exemplu, nu-l lăsăm să bage degetele în priză sau să lovească alți copii, doar pentru a-i permite să-și exploreze curiozitatea fără limite.
Îmi amintesc că în copilărie mintea mea era ca un burete, gata să învețe orice de la părinții mei, însă cuvintele nu aveau întotdeauna un impact puternic. Observam tonul, mai ales când era unul mustrător, dar mi-a fost greu să respect o regulă atunci când părinții mei doar o proclamau fără să o urmeze și ei înșiși. Am descoperit ulterior că acest mod de învățare prin exemplu este valabil și la adulți — învățăm prin imitare, la fel ca maimuțele. Mi-am dat seama cât de important a fost că părinții mei nu au cedat în fața strategiilor mele de a obține ce-mi doream, explicându-mi motivele și fiind fermi în trasarea și respectarea limitelor.
Deși poate părea greu să pui limite copiilor, acum, când mă uit înapoi, sunt recunoscătoare pentru acele limite și disciplina care mi-au fost oferite acasă. Ele mă ajută acum să înțeleg de ce este esențial ca părinții să își asume rolul de ghid și să evite situațiile în care copiii lor captează atenția prin comportamente deranjante.
