Să recunoaștem: încă din copilărie, ne-am antrenat să purtăm măști. Între un zâmbet forțat pentru a face pe plac altora și un “Sunt bine” spus când totul se prăbușea pe interior, am devenit experți în a ne adapta la orice situație. Ceea ce este perfect normal! Creierul nostru, un mecanism de supraviețuire genial, a ”croșetat” un program ca să ne protejeze. Dar când măștile devin atât de lipite de fața noastră încât uităm cine suntem, e momentul să ne punem întrebarea: cine sunt eu dincolo de tot ce am fost nevoit să fiu?
Măștile: prietenele noastre de supraviețuire
Fiecare mască pe care am purtat-o a avut un scop. Poate că a fost masca perfecțiunii, pentru că doar așa simțeam că merităm iubire. Sau masca puterii, pentru că vulnerabilitatea era prea dureroasă. Adevărul este că aceste măști ne-au ajutat să trecem peste momente dificile, să supraviețuim. Nu e nimic rău în asta! Dar vine o zi când realizăm că ele nu ne mai reprezintă, când indiferent de câte motive de bucurie ar exista în viața noastră, ne lipsește cel esențial, liniștea acceptării de sine.
Despre reglarea emoțională și puterea conștientizării
Întâlnim emoțiile dificile – furia, frica, rușinea – și, de multe ori, primul nostru instinct este să le ignorăm, să le combatem/controlăm sau să le ascundem. Dar, dacă am învăța să stăm cu ele, să le observăm fără judecată, am descoperi o comoară: emoțiile sunt mesagerii noștri. Ele ne spun unde doare, ce avem nevoie și cum putem să ne vindecăm.
Reglarea emoțională începe de la a respira adânc când simțim că valul furiei sau fricii ne copleșește sau a ne întreba “Ce parte din mine are nevoie de iubire chiar acum?”. Este un proces în care învățăm să ne fim prieteni, nu critici, să ne oferim compasiune, blândețe, înțelegere în locul asprei judecăți și auto-pedepsirii.
Loc pentru divinitate în tot acest haos
Când dăm jos măștile, când ne acceptăm toate imperfecțiunile și vulnerabilitățile, începem să simțim ceva profund: divinitatea care curge prin fiecare dintre noi. Nu vorbim despre perfecțiune, ci despre autenticitate. Despre acel moment când ne uităm în oglindă și vedem mai mult decât o față; vedem sufletul nostru, cu toate poveștile lui, cântecele neterminate și cicatricile care ne fac unici dar în același timp parte dintr-un Întreg.
Pași spre acceptare
- Observă-te cu blândețe: data viitoare când simți că porți o mască, întreabă-te: “De ce am nevoie acum?”.
- Fii curioasă: fiecare mască are o poveste. Poate că te apără de o teamă veche sau de un refuz. Mulțumim măștilor și le eliberăm.
- Creează spații de vindecare: meditează, scrie, vorbește cu cineva care te înțelege. Vindecarea începe de la conexiune.
Concluzie
Drumul spre acceptare de sine este unul al curajului. Este despre a recunoaște că suntem mai mult decât măștile noastre, mai mult decât poveștile noastre. În acel moment de autenticitate, divinitatea din noi începe să strălucească. Deci, hai să ne dăm voie să fim! Ne dăm voie să ne descoperim, să iubim fiecare parte din noi și să spunem: Asta sunt eu, cu bune, cu rele, dar mereu cu iubire pentru mine și pentru lume.
