Ori de câte ori m-am simțit inadecvată sau ca și cum nu aparțin locului în care mă aflam, a venit inevitabil și judecata – fie a mea, fie a celorlalți: că sunt prea filozofică, că gândesc prea mult, sau complic inutil lucrurile și că, de fapt, nu înțeleg esența acestei vieți. Poate că este adevărat, într-o oarecare măsură. Dar am observat că fiecare dintre noi are propria supapă, propria metodă de a gestiona ceea ce nu poate duce.
Pentru mine, mecanismul de apărare a fost supragândirea. Am reprimat emoțiile din dorința de a fi puternică pentru cei dragi. Inclusiv la moartea tatălui meu am primit minunatul sfat: nu plânge, fii puternică pentru mama și fratele tău! Așa am învățat să-mi ascund lacrimile, să le plâng în tăcere, să nu deranjez pe nimeni. Am mai adăugat o cărămidă la propria zidire și am așteptat să se termine piesa de teatru în care păream să joc rolul principal.
Am savurat momentele de spectacol pline de frumusețe, am suferit la dramaturgia pe care o luam prea personal, dar, în tot acest timp, m-am simțit străină în propria viață – ca și cum aș fi fost într-o sală de așteptare dintr-o gară în care trenul meu nu mai sosea niciodată. Mereu alt tren, altă direcție, altă destinație.
Am avut și am oameni pe care îi iubesc, pentru al căror bine m-am bucurat sincer, dar asta nu a schimbat faptul că, bucățică cu bucățică, am pierdut părți din mine. Și nu știu cum să le recuperez. Nu știu dacă le voi putea vreodată recupera. Mai sunt încă momente în care tot ce simt este această stare de musafir în propria viață, în pofida tuturor eforturilor de a mă regăsi.
Și totuși, cu fiecare zi ce trece, învăț că nu trebuie să recuperez ceea ce a fost, ci să construiesc ceea ce sunt acum. Că fiecare pas mic contează, fiecare alegere făcută conștient mă duce mai aproape de mine. Încep să-mi dau voie să simt, să fiu vulnerabilă, să nu mai fiu doar spectator, ci să-mi iau locul în propriul scenariu să-mi dau voie să mă reactualizez. Poate că nu există un tren greșit sau corect, ci doar călătoria mea, unică, imperfectă, dar autentică.
Pentru voi cum e? Vă simțiți vreodată străini în propria voastră viață?
