Sau de ce îl simțim uneori atât de greu pe Dumnezeu?
Încep prin a mărturisi că scriu aceste rânduri din mijlocul unui drum pe care încă învăț să pășesc, fără a purta vreun halat al înțelepciunii, fără a fi pe vreo culme a cunoașterii sau a avea diplome în teologie. Scriu pentru că am început să simt cine sunt, cu stângăcie, cu suișuri și coborâșuri. Scriu pentru că, dincolo de rațiune și lecturi, dincolo de voci tari și frici adânci, Dumnezeu a început să-mi vorbească – nu cum m-aș fi așteptat, ci tocmai altfel: în liniște.
Poate că de aceea îl simțeam atât de greu. Îl căutăm în spectaculos, în evenimente care să îmi taie respirația, în minuni cu artificii și revelații cu ecou. Îmi doream o întâlnire copleșitoare, o lumină orbitoare, o voce care să îmi impună certitudinea.
Dar Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu strigă. El șoptește.
Cu toții căutăm idealul: partenerul ideal, jobul ideal, copilul ideal, viața ideală. Și în toate aceste proiecții, ne construim o lume în care Dumnezeu trebuie să arate și El ideal – pe măsura dorințelor noastre. Atunci când nu-L vedem așa, ne grăbim să-I punem etichete: absent, indiferent, pedepsitor sau inexistent.
Am întrebat odată, într-o conversație cu un profesor și om de știință, declarat ateu: „Care ar fi beneficiul lipsei de credință în Dumnezeu?” A tăcut. Apoi a spus: „E mai simplu. Nu trebuie să port nicio responsabilitate în afară de ce pot demonstra.”
Este seducătoare această simplitate rațională – e o formă de control. Și în același timp, o formă de singurătate. Pentru că în momentele grele – și ele vin inevitabil – nu prea ai unde te sprijini, în afară de propriile gânduri.
Iar gândurile, știm, pot fi locuri periculoase.
Știința nu e în conflict cu credința. Cele două pot merge mână în mână, dacă le lasăm. De exemplu, cercetătorii au descoperit că în momentul în care un spermatozoid fecundează un ovul, se produce o mică explozie de lumină – o „scânteie de viață”, pe care știința o poate măsura, dar nu o poate explica deplin.
E nevoie de ioni de zinc, da, dar și de un strop de mirare.
Când uităm de această lumină – și ea e prezentă și în respirație, și în pâinea de pe masă, și în liniștea dimineții – ne grăbim să credem că Dumnezeu e departe. Că dacă nu face zgomot, nu există. Că dacă nu ni Se arată cum vrem, nu e acolo.
Dar poate Dumnezeu nu vrea să fie o demonstrație. Ci o întâlnire.
Problema mea nu era că El nu e, ci că nu știam să privesc, ascult, simt. Nu eram dispusă să curăț zgomotul, așteptările sau proiecțiile idealiste. Și am învâțat că nu e vorba de perfecțiune, ci de sinceritate: de a îmi da voie să fiu, să tac, să privesc, să respir.
Cred că, într-un fel, îl uităm pe Dumnezeu pentru că ne e teamă. Ne e teamă de ceea ce am făcut, de ce nu am făcut, de rănile pe care le purtăm, de greșelile pe care le-am îngropat.
Și atunci, Îl proiectăm pe Dumnezeu după fricile noastre: un judecător, un contabil de păcate, un bătrân posac care așteaptă să ne prindă cu ceva.
Și atunci stăm în defensivă, privați de credință și iubire.
Din întâlnirea cu N. Steinhardt prin cărțile lui, am înțeles mai bine de ce forma de iertare cea mai autentică este de fapt schimbarea la față și nu scuzele rostite, care pot fi manipulative și lipsite de responsabilitate.
Nu un „te rog să mă ierți” spus cu jumătate de inimă, ci o transformare reală, o renunțare la vechile răni și mecanisme, o coborâre din turnul controlului în câmpul smereniei.
Cea mai greu de iertat persoană este cea căreia i-am greșit noi. Pentru că ne amintește cine am fost când am greșit. Și, ca să nu ne zdrobească rușinea, o judecăm mai aspru. Îi punem în cârcă vina noastră, să ne ușurăm. Și uneori chiar, îi cerem iertare doar ca să ne liniștim conștiința.
Dar nu cred că așa vine schimbarea la față.
Schimbarea reală se întâmplă când ne reamintim Cine ne-a făcut.
Când în loc să fugim de Dumnezeu, Îi acceptăm prezența.
Când renunțăm să-I spunem cum ar trebui să fie și Îl lăsăm să ne arate cum suntem noi, cu adevărat.
Nu trebuie să fim sfinți de vitraliu, nici predicatori de duminică, mai ales când menirea noastră e alta și tot ce avem de făcut este să încetăm a mai fugi, să vrem să fim și să ne lăsăm inspirați de autenticitatea și credința sfinților.
Dumnezeu nu a plecat nicăieri.
Noi doar ne-am acoperit ochii.
În loc de concluzie
Nu am răspunsuri sau adevăruri absolute. Nu îmi propun să conving. Scriu doar ceea ce, în timp, a prins sens în mine – și poate, cine știe, te va atinge și pe tine, dacă e timpul.
Știu doar că, atunci când mi-a fost greu, nicio explicație științifică nu m-a ținut în brațe.
Și mai știu că, în clipele în care am renunțat să demonstrez ceva și doar am spus „Doamne, ajută-mi!”, El a găsit o cale. Uneori printr-un om, o rugăciune, o carte, o liniște care m-a făcut să plâng.
Am simțit că schimbarea la față nu e despre a deveni altcineva.
E despre a ne aminti cine suntem – făpturi iubite, chiar și când greșim.
Și mai ales, e despre a-L lăsa pe Dumnezeu să ne arate cine este El – nu cum L-am proiectat, ci cum Se revelează.
Nu cred într-un Dumnezeu care condamnă, ci într-un Dumnezeu care așteaptă. Cu răbdare, cu blândețe. Cu iubirea aceea care nu forțează niciodată, ci bate ușor la ușă.
Dacă ți se pare că nu-L mai simți, nu te grăbi să crezi că a plecat.
Poate doar ai nevoie să taci mai des, să judeci mai puțin și să asculți ce șoptește dinlăuntru.
În tăcere.
Cu blândețe.
Cu iubire.
Femeia de Acum
