Se spune că familia vine la pachet cu cele mai mari provocări. În cazul meu este 100% aplicabil. Am și înțeles într-un târziu (după îndelungi perioade de răzvrătire) că e normal să fie așa: părinții sunt practic primele personaje esențiale din viața fiecăruia. De la ei primim primele semne de iubire, primele ghidaje, primele repere, primele mustrări și dezamăgiri. Lucrurile nerezolvate cu ei se reflectă în relațiile dezastruoase cu cei din jurul nostru și se rostogolesc ca un bulgăre de zăpadă, crescând în intensitate tensiunea și starea conflictuală de cele mai multe ori.

Primele amintiri pe care le am eu din copilărie sunt legate de părinți: tata era responsabil cu joaca, mama cu organizarea, disciplina și educația. Ambii profesori de multe ori și acasă. Urmele lăsate prin critica și permanenta comparație cu ceilalți copii m-au transformat într-un adult extrem de competitiv. Pregătită mereu să vânez greșelile proprii sau ale celorlalți, nu am fost niciodată mulțumită de propriile rezultate și întotdeauna în dorința chiar nevoia de a fi, a avea, a face mai mult, mai bine.

Cam așa au funcționat programele din copilărie. Mi-au guvernat viața fără să-mi dau seama de cele mai multe ori. Mi-au scris tiparele de comportament, credințele care au stat și încă mai stau la baza deciziilor. Am fost atât de absorbită de aceste programe încât totul era o competiție din care era musai să ies onorabil, pe loc fruntaș indiferent de resursele consumate sau de nevoia reală neacoperită. În spiritul acesta am crescut, de aceea chiar dacă înțeleg acum mai bine mecanismul procesului, tot mă fură peisajul …în numele evoluției, utilității și importanței de sine.

În tot acest context, am conștientizat foarte greu frica de prostie, să nu fiu proastă. Mi-a fost și mai greu sa o gestionez. Mi-a dictat experiențele profesionale timpurii. Astfel că, indiferent câte persoane din jurul meu mă considerau isteață și competentă, reușeam să îi găsesc pe câțiva care să pună la îndoiala abilitățile mele. Și lor le acordam toata importanța din lume. Pentru că eu mă îndoiam la rându-mi de ele, de mine!

Frica în doze normale ajută la supraviețuire. Când depășește nivelurile tolerabile și se referă la ceva abstract, situația devine periculoasă, paralizează și afectează semnificativ potențialul. Am simțit asta prin toți porii. Era mișcare la nivel general – totul se învârtea în jurul acestei frici. Și asta pentru că am crescut într-o familie de intelectuali, unde intelectul reprezenta elementul central al preocupărilor și singura modalitate de validare a propriei persoane.

Am trăit mult timp cu povara și presiunea că dacă nu fac față provocărilor intelectuale, sunt proastă și nu merit să exist, să fiu fericită. Am împrumutat natural credințele părinților mei, le-am adaptat cu ușurință mediului creat prin experiențe care să întărească aceste credințe. Chiar și în prezent am tendința să activez pixul roșu atunci când sesisez lucruri pe care le consider eu ca fiind greșite. Uneori sunt nepotrivite din punct de vedere social, alteori pur și simplu nu corespund propriului sistem de valori și credințe.

Frica de prostie am gestionat-o prin recunoașterea și acceptarea dreptului de a fi proastă în anumite momente, dreptul de a greși. Magia s-a produs atunci când am luat biciul de pe mine, am lăsat pixul roșu jos, când am lăsat lucrurile să decurgă natural fără să mai forțez nimic.

Importanța pe care au dat-o părinții mei conceptelor învățate s-a reflectat ulterior în comportamentul meu într-un mod fidel și predictibil. Ca femeie, m-am format preponderent după modelul sever al mamei: trebuia să mă descurc singură indiferent de circumstanțe. Sună bine și constructiv, dacă nu ar fi defectuos și distructiv să nu ceri ajutorul mai ales atunci când resursele proprii sunt depășite numeric. Am învățat cu greu să cer ajutor fără să mă simt inferioară, proastă sau inadecvată.

Magia între oameni apare atunci când ei se ajută și susțin unii pe alții. Nu neapărat în sistem de barter: să mă ajute exact persoana pe care am ajutat-o așa cum aveam tendința să cred și să îmi setez așteptările. Mai degrabă în sistem de Pass it forward – fiecare oferă ce poate la momentul la care poate, persoanelor din proximitate aflate în nevoie. Pentru că există o lege universală a compensației care funcționează în mod absolut. Și cel mai frumos cadou pe care îl putem oferi celorlalți este să le cerem și să le primim ajutorul. Pentru că presupune să lăsăm deoparte orgoliul și să ne recunoaștem nevoile – și aici nu mă refer la extremele de cerșetorie sau delăsare.

Am conștientizat că este mai important să nu mă supăr atunci când nu primesc ajutorul de la persoana căreia i l-am cerut pentru că e dreptul ei să aleagă beneficiarul propriilor acțiuni. Doar să am credința ca vine când am nevoie, de la cine are cu adevărat posibilitatea să mi-l ofere în modalitatea potrivită amândurora.

Voi cum percepeți relația cu familia? Ce provocări ați avut și ce v-ați dorit cel mai mult de la membrii familiei?