ADEVĂR SAU ….

Adevărata iubire poartă în ea o putere magică: poate preface un om banal într-un poet, un destrăbălat într-un om așezat, un om rău într-unul bun, un laș într-un erou.

Iubim pe cei în care ne putem iubi ….

Nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze în fața dragostei.

În dragoste cuvintele fac minuni: nimeni nu rezistă farmecului lor.

Unii pot afirma că iubirea este sau a devenit o banalitate. Poate că au dreptate, dar nu pentru că ar fi adevărat că iubirea este un lucru banal, ci pentru că noi, oamenii, am uitat să mai deschidem poarta sufletului și să primim iubirea, pentru că noi, oamenii, am devenit niște egoiști, nu vrem să oferim și altora din iubirea noastra, poate dintr-un instinct de conservare, poate din frica morții. Cuprinși de valul vieții uităm un singur lucru, că nu singurătatea ne poate salva de moarte, ci iubirea. Dacă oferim iubire nu vom muri pentru că o parte din sufletul nostru se teleportează în iubirea pe care o oferim și, astfel, dobândim eternitatea.

Se spune că iubirea este, deopotrivă, plăcere și suferință. Cum s-a ajuns la o asemenea afirmație??? Când iubim simțim că ne-au crescut aripi și că nimic și nimeni nu ne mai poate distruge starea de fericire și extaz pe care o simțim în jurul nostru ca o aură strălucitoare. Simțim că am devenit stăpâni pe lume. Ajungem chiar să gândim că nici Dumnezeu nu poate sau nu are dreptul să distrugă vraja.

Si atunci intervine ,,un ceva” care ne determină să ne îndoim de frumusețea iubirii. Suferim atunci când vedem că ființa iubită nu răspunde pledoariei noastre lirice și ne întrebăm cine este de vină. Iubirea nu se schimbă, ci noi ne schimbăm, noi gazde ale contradicțiilor, simpli pioni ai iubirii. Ea ne ridică în abisurile albastre de unde contemplăm ființa de lânga noi, ea ne coboară în Infern, arătându-ne latura demonică. Sufletul nostru este clădit din iubire și din ură, pe o luptă de contrarii…

Viața este ca o creastă de munte, astăzi urci, ești fericit, iar mâine cobori – doborât de necazuri, dureri, neliniște.

Uneori ne e greu să recunoaștem că greșim, alteori nu avem puterea să înlăturăm orgoliul și să facem pasul către cel de lângă noi. De cele mai multe ori dragostea decide și ne ajută să hotărâm.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!!”

Adevărata iubire poartă în ea o putere magică: poate preface un om banal într-un poet, un destrăbălat într-un om așezat, un om rău într-unul bun, un laș într-un erou.

Iubim pe cei în care ne putem iubi ….

Nu există suflet, oricât de aspru, care să nu cedeze în fața dragostei.

În dragoste cuvintele fac minuni: nimeni nu rezistă farmecului lor.

Unii pot afirma că iubirea este sau a devenit o banalitate. Poate că au dreptate, dar nu pentru că ar fi adevărat că iubirea este un lucru banal, ci pentru că noi, oamenii, am uitat să mai deschidem poarta sufletului și să primim iubirea, pentru că noi, oamenii, am devenit niște egoiști, nu vrem să oferim și altora din iubirea noastra, poate dintr-un instinct de conservare, poate din frica morții. Cuprinși de valul vieții uităm un singur lucru, că nu singurătatea ne poate salva de moarte, ci iubirea. Dacă oferim iubire nu vom muri pentru că o parte din sufletul nostru se teleportează în iubirea pe care o oferim și, astfel, dobândim eternitatea.

Se spune că iubirea este, deopotrivă, plăcere și suferință. Cum s-a ajuns la o asemenea afirmație??? Când iubim simțim că ne-au crescut aripi și că nimic și nimeni nu ne mai poate distruge starea de fericire și extaz pe care o simțim în jurul nostru ca o aură strălucitoare. Simțim că am devenit stăpâni pe lume. Ajungem chiar să gândim că nici Dumnezeu nu poate sau nu are dreptul să distrugă vraja.

Si atunci intervine ,,un ceva” care ne determină să ne îndoim de frumusețea iubirii. Suferim atunci când vedem că ființa iubită nu răspunde pledoariei noastre lirice și ne întrebăm cine este de vină. Iubirea nu se schimbă, ci noi ne schimbăm, noi gazde ale contradicțiilor, simpli pioni ai iubirii. Ea ne ridică în abisurile albastre de unde contemplăm ființa de lânga noi, ea ne coboară în Infern, arătându-ne latura demonică. Sufletul nostru este clădit din iubire și din ură, pe o luptă de contrarii…

Viața este ca o creastă de munte, astăzi urci, ești fericit, iar mâine cobori – doborât de necazuri, dureri, neliniște.

Uneori ne e greu să recunoaștem că greșim, alteori nu avem puterea să înlăturăm orgoliul și să facem pasul către cel de lângă noi. De cele mai multe ori dragostea decide și ne ajută să hotărâm.

,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e!!”

O, ce frumos spune cântecul și ar fi bine să fie așa. Atunci, ne-am consola toți cu ideea că dragostea învinge și am aștepta ca ea să rezolve totul…. Dragostea învinge dar până să învingă ea, avem noi de suferit!

O, ce frumos spune cântecul și ar fi bine să fie așa. Atunci, ne-am consola toți cu ideea că dragostea învinge și am aștepta ca ea să rezolve totul…. Dragostea învinge dar până să învingă ea, avem noi de suferit!