Mi s-a întâmplat să fug de mine atunci când aveam cea mai mare nevoie. De ce? De frică! Cum? Aruncându-mă în exterior, fie în dezvoltarea carierei (de piatră 😊), sau alte activități care-mi țineau mintea ocupată! Să nu cumva să mă ocup de mine, să îmi dau seama cine sunt, ce vreau, ce am cu adevărat nevoie! Că doar astea-s filozofii, mofturi de om căruia i s-a urât cu binele… Doar că binele meu nu e același cu al tău sau al altcuiva. Suntem diferiți oricât de asemănători părem în gesturi sau preferințe. Altfel, toți ar trebui să avem aceleași dorințe: familie, copii, o locuința confortabilă și un loc de muncă stabil care să aducă venituri consistente pentru a ne permite achiziția lucrurilor care ar trebui să ne aducă fericirea 😊 dar care de fapt ne ajută să ne îndepărtăm și să uităm cine suntem.
Și am tot fugit atât de mult încât am devenit expertă în a rezolva tot ce nu era treaba mea, salvatorul de serviciu care habar nu are cine este și ce vrea de la viața asta. Atât de departe de mine, încât nimic din jurul meu nu mai făcea sens, chiar dacă părea să nu îmi lipsească nimic din cele esențiale. Eram doar pe pilot automat. Un pilot descurcăreț de altfel! Din afară, păream funcțională, realizată și împlinită. Înăuntru eram apatică, uneori profund nefericită. Mintea îmi juca feste ostentativ oscilând între nevoia de conformare și vinovăția că nu am niciun motiv plauzibil să fiu nefericită. Și este foarte greu de trăit cu vinovăți suflându-mi în ceafă. Mă paraliza și ținea captivă în spațiul indeciziei, la răscruce de drumuri fără niciun indiciu sau direcție care să facă sens. Vinovăția venea din eterna comparație cu alții. Că doar așa am învățat de mică, să fiu în rândul lumii, oricare ar fi ea.
Să nu știi cine ești sună a tulburare psihiatrică, că doar e ceva evident – nume, prenume, apartenenta familială sau de grup, etnie, naționalitate, statut socio-economico-profesional … lista e lungă.
A durat mult timp să îmi dau seama că pacea interioară, cine sunt cu adevărat nu are legătura cu lumea exterioară. Încă sunt în proces de conștientizare. Mintea mi-a cerut în continuu tribut, indiferent cât de mult am acumulat: informații, bani, bunuri materiale, funcții. Pentru că întotdeauna mintea mea dorea să obțin mai mult, găsea comparații cu oameni care reușesc mai bine decât mine. Și asta este sursă constantă de nefericire la nivel profund. Satisfacția obținerii obiectivelor propuse este aproape imediat înlocuită de noile obiective și denumită generic evoluție…
Chiar și după ce am conștientizat acest balet pus în practică aproape în mod impecabil, tot am dificultăți să mă dau jos din roller-coaster-ul minții. Mă fură natural, din obișnuință și cu o ușurința care mă sperie uneori.
Întoarcerea la sine nu e simplă din cauza intelectului dezvoltat, antrenat pe alte obiective denumite generic realiste. E un proces continuu, lipsit de satisfacții, chiar generator de suferință în fazele ruperii atașamentelor sau conștientizării părților neplăcute, neconforme cu imaginea de sine proiectată inițial. A fost și este complicat să fac curățenie în gânduri, să renunț la credințele nefolositoare și neconforme cu Sinele meu, chiar nocive.
Înțelegerea însă a importanței redescoperirii Sinelui merită toate eforturile și provocările drumului. Pentru că este singura cale către pacea interioară și cum alegem să ajungem acolo depinde doar de alegerile pe care le facem!